Dacă vă inspiră, ne-am bucura să folosiți povestea noastră la ore, la ateliere sau în discuții cu elevii sau copiii voștri. Dar și mai mult ne-am bucura ca povestea noastră să vă inspire să vă amintiți de propriile povești și să le împărtășiți cu tinerii cu care lucrați sau pe care îi aveți prin preajmă. Suntem siguri că ați fi plăcut surprinși de deschiderea și dialogul care se poate crea.
Articol și poveste de Natalia Graur, facilitator Mind Your Mind
PLAN ACTIVITATE:
🔗 POVESTEA LUI MARIN ȘI A URSULUI FURIOS
CITEȘTE DE CE ȘI CUM POȚI FOLOSI POVESTEA:
Ați întrebat vreodată adolescenți de 12-16 ani cum se simt? Ce cuvinte credeți că ar folosi? Dar dacă te-aș întreba pe tine, cel sau cea care citește articolul cum se simte, cum ai răspunde?
Probabil nu vă e de mirare că răspunsurile pe care le primim de obicei de la elevii din clasele a șaptea și a opta cu care lucrăm la Aghireșu Sat și Aghireșu Fabrici sunt „bine”, „ok”, foarte rar și câte un „obosit”, „somnoros” sau „nașpa”. La întrebarea cum te-ai simțit pe parcursul atelierului primim „super”, „bine”, „interesant”. Măgulitor, dar nu e despre emoții. Răspunsurile seamănă cu cele din toate școlile de fapt și chiar cu cele ale adulțior.
Așa că ne-am propus să ÎI SPRIJIM În A-ȘI crește vocabularul emoțional și capacitatea de introspecție și conștientizare de sine.
Cum anume? Prin intermediul poveștilor.
Am ales această metodă din mai multe motive: nu îi expunem și vulnerabilizăm întrebându-i de experiențe personale, dar nici nu îi încărcăm cu prea multă teorie, căci am observat că nu-i încântă. Așa că am folosit o poveste adevărată, una pe care am auzit-o în Bunești, județul Sibiu, un sat prin care trece Via Transilvanica, când ne-am oprit la o poartă să luăm apă și să schimbăm o vorbă cu sătenii.
Iar această poveste ne-a dat multe oportunități de a deschide conversații cu elevii, chiar mai multe decât ne-am planificat. Am povestit cu ei despre plimbări și drumeții, ne-au întrebat de Via Transilvanica și au fost curioși de traseu, ne-au povestit de drumețiile lor – cum merg prin satele vecine să se întâlnească cu prieteni sau cu fete de care le place. Și fetele mai merg prin alte sate, dar se consideră un semn de cavalerie ca anume băiatul să fie cel care merge în satul fetei.
Cum povestea noastră e despre o luptă a unui tânăr cioban cu ursul, am vorbit cu ei și despre pericolele cu care s-au întâlnit. Prin zona lor nu prea sunt urși, în schimb s-au întâlnit cu câini, iar unii s-au simțit în pericol din cauza altor oameni. Povestind despre pericole, am putut să aducem discuția despre emoții fără ca ei să observe că „acum învățăm”. I-am întrebat despre cum se simte frica în corp și cum reacționează și am primit niște răspunsuri foarte precise: stomacul care se strânge sau gol în stomac, slăbiciune în brațe, vedere neclară, energie în picioare. Când i-am întrebat cum au reacționat, am văzut și fugă, și luptă, și îngheț: unii au fugit, alții s-au prefăcut că aruncă cu pietre spre câini ca să-i sperie, iar un băiat și-a amintit cum nu a putut să facă nimic câteva momente, până l-a tras un prieten de braț să fugă. După frică am putut vorbi și despre curaj, adică capacitatea de a acționa în ciuda fricii.
Am ajuns și la furie, o emoție pe care tinerii o simt din plin, știți puseele din pubertate și adolescență, dar pe care nu prea reușesc să o exprime fără să (se) rănească. De obicei, sunt pedepsiți pentru furie, fie de adulți, fie de prietenii care răspund agresiv sau se supără. Din păcate, tinerii nu prea au un cadru în care să înțeleagă diferența dintre emoție și comportament, să înțeleagă cum ar putea să reacționeze diferit și, mai ales, să experimenteze asta. Povestea noastră ne-a permis să avem o discuție despre asta și să-i ajutăm să înțeleagă că deși nu-i ușor, pot învăța să-și redirecționeze furia. Le-am povestit despre rolul funcțional al furiei și despre cel al dezgustului, despre cum emoțiile nu sunt „bune” sau „rele” și ne ajută să supraviețuim.
Discutând despre tristețe, am reușit să o normalizăm un pic. Ne-au împărtășit chiar și niște situații în care s-au simțit triști, deși am văzut că asta e emoția pe care le e cel mai dificil să spună că o simt. Îi înțelegem, e vulnerabil s-o recunoști în fața colegilor la vârsta în care au nevoie să-și testeze puterile, forța, să fie cool.
Am încheiat povestea și atelierul cu a discuta despre motive de bucurie. De fapt, am tot încercat să cultivăm bucuria pe parcursul programului: i-am întrebat despre oameni, situații, lucruri specifice care le aduc bucurie. Le-am dat și o provocare: să observe pe parcursul săptămânii când se simt bucuroși și să noteze în fiecare seara câte cel puțin două astfel de momente de pe parcursul zilei.
Ne-au fost de folos povestea și discuția despre emoții și ca ancoră la care să reveniM cu ei în timpul reflecției de la finalul atelierelor ce au urmat.
Din când în când mai menționam despre ce înseamnă mai exact că s-au simțit „super” sau „interesant”, unde în corp au simțit emoția, ce alte emoții au mai trăit pe parcursul zilei.
Dacă vă inspiră, ne-am bucura să folosiți povestea noastră la ore, la ateliere sau în discuții cu elevii sau copiii voștri. Dar și mai mult ne-am bucura ca povestea noastră să vă inspire să vă amintiți de propriile povești și să le împărtășiți cu tinerii cu care lucrați sau pe care îi aveți prin preajmă. Suntem siguri că ați fi plăcut surprinși de deschiderea și dialogul care se poate crea.
Descarcă mai jos povestea cu câteva indicații utile pentru a o folosi la clasă sau în activități cu adolescenți: